Ai observat vreodată cum în bancurile englezeşti durează mai mult până se ajunge la gluma propriu-zisă? Un banc românesc cu acelaşi endgame ar folosi, probabil, mai puţin de jumătate din numărul de cuvinte pentru a fi relatat. Varianta englezească preferă să creeze atmosfera. Unele bancuri atribuie chiar şi nume personajelor, cu toate că puteau să-i strige, de exemplu, “the boy” sau “the man”. Da, durează mai mult, dar la sfârşit ai o satisfacţie mai mare. Ai cunoscut personajele şi ai început să ai o oarecare simpatie faţă de ele. Doar râzi mai cu poftă dacă un amic îţi povesteşte o întâmplare personală amuzantă, decât dacă-ţi povesteşte un străin.
Sigur, am auzit variantele româneşti în cercurile de informaticieni în care umblu. Doar ăsta e scopul nostru. Să ajungem la finalitate fără multă vorbărie. Dacă, însă, nu e fenomen limitat cercurilor ştiinţelor exacte? E, oare, o dovadă de eficienţă sau de superficialitate a românilor?
